Ultima perioadă a pus la încercare două laturi ale mele, cea de pastor, unde caut pacea și cea de jurist unde caut justețe și dreptate. În sine, dreptatea și pacea nu sunt incompatibile, nu se exclud reciproc, dar împreună exclud corupția. Conflictul dintre medicul Anca Lucia și fiica sa este analizat deja în multe articole pe publicațiile noastre. Nu reluăm detaliIle. Azi ne aplecăm asupra unui segment al grupului infracțional care a penetrat sistemul destat. Am avut să văd actele emise cu rea credință de către un judecător al României care printr-un dribling la lege a scos înafara răspunderii autorul unui fals grosolan. Un medic psihiatru a emis un act care nenorocește capacitatea civilă a altui medic, fals care deja a produs multe efecte, fiind folosit în multe dosare administrative.

Psihiatrul a recunoscut că diagnosticul prezumtiv a fost pus în absența pacientei. Parchetul a considerat că nu există fals și ca să dribleze pe partea vătămată, procurorul posibil corupt, a stabilit că plângerea era formulată împotriva referatului emis de polițiști. Când soluția a ajuns la judecător, plângerea penală a fost calificată drept o procedură administrativă și respinsă ca inadmisibilă.

Sunt nevoit practic să construiesc articolul aproape ca un rechizitoriu jurnalistic, în șase acte: documentul psihiatric; declarația lui Beșu/Colegiul Medicilor; traseul documentului către instanță; plângerea penală; raționamentul Parchetului; apoi „metamorfoza” procedurală produsă în fața judecătorului.

Voi expune și o chestiune de drept: ce natură juridică avea exact referatul din 17.01.2024 și în baza cărei norme s-a dispus prima „clasare”. Judecătorul se agață tocmai de această distincție. Voi demonstra aici că la dosar era în realitate o sesizare penală căreia i s-a dat administrativ o soluție improprie în locul unei ordonanțe procesual-penale, însă rămâne de văzut cum problema devine chiar mai interesantă: nu instanța ar fi „transformat” prima plângerea penală în petiție, ci Parchetul ar fi scos-o din circuitul procesual penal printr-o soluție administrativă, iar judecătorul ar fi refuzat apoi controlul art. 340–341 CPP tocmai din cauza formei pe care Parchetul însuși i-o dăduse. Peste toate acestea , la Colegiul Medicilor acțiunea e soluționată de prietenul fiicei aflate în plin război cu Anca Lucia, caz de incompatibilitate pentru care, de exemplu, primarul Timișoarei a fost considerat în conflict de interese (cu toate că acolo vom vedea că este un abuz al ANI și instanțelor, vom avea o analiză pe caz).

Senior editorul, specialist în drept, expun următoarele:

I. ÎN FAPT

A. Modalitatea de sesizare

Cazul pornește de la un înscris medical psihiatric referitor la medicul Anca Lucia, întocmit de medicul psihiatru Beșu Ghena Mădălina din Timișoara.

Problema fundamentală nu este reprezentată doar de susținerea Ancăi Lucia că nu ar fi fost examinată de medic. Din actele emise chiar de autoritățile care au analizat ulterior cazul rezultă că medicul a arătat că diagnosticul prezumtiv a fost formulat în absența pacientei.

Așadar, inexistența unei examinări directe nu reprezintă, în acest punct al analizei, doar versiunea persoanei care reclamă falsul.

B. Contextul întocmirii înscrisului

Din răspunsurile instituționale obținute ulterior rezultă că informațiile privind starea Ancăi Lucia ar fi fost furnizate medicului de fiica acesteia, persoană aflată în conflict cu mama sa.

Potrivit răspunsului DSP, la data de 7 martie 2023 fiica ar fi solicitat consilierea medicului psihiatru privind starea mamei sale, punând la dispoziție investigații CT/RMN mai vechi. Medicul ar fi realizat o heteroanamneză prin intervievarea fiicei și, fără examinarea directă a Ancăi Lucia, ar fi formulat o prezumție de diagnostic și recomandarea investigării psihiatrice.

Rezultă astfel următoarea succesiune factuală:

fiica aflată în conflict cu mama → furnizarea informațiilor către psihiatru → heteroanamneză realizată cu fiica → absența examinării mamei → emiterea unui înscris psihiatric referitor la mamă → utilizarea ulterioară a înscrisului într-un context juridic privind chiar persoana absentă.

C. Sesizarea penală

Anca Lucia a reclamat caracterul fals al documentului și folosirea acestuia.

Organele de urmărire penală au analizat sesizarea inclusiv prin raportare la infracțiunile de fals, iar în ordonanța prim-procurorului din 30 aprilie 2024 sunt analizate depoziția medicului, răspunsul Colegiului Medicilor și problema existenței unui fals.

În această analiză apare împrejurarea esențială: diagnosticul prezumtiv fusese formulat în absența pacientei.

Cu toate acestea, s-a apreciat că fapta reclamată nu este prevăzută de legea penală.

D. Sesizarea judecătorului

Anca Lucia a contestat soluția, ajungând în fața Judecătoriei Timișoara.

Încheierea penală nr. 953 din 20 martie 2025 consemnează că instanța fusese sesizată cu o plângere împotriva soluției de neurmărire/netrimitere în judecată, formulată în temeiul art. 340 Cod procedură penală.

Cu toate acestea, judecătorul a apreciat că actul contestat nu reprezenta o clasare în accepțiunea Codului de procedură penală, ci o clasare dispusă administrativ.

Plângerea a fost astfel respinsă ca inadmisibilă.

Aici apare paradoxul procedural asupra căruia atragem atenția:

cetățeanul reclamă o infracțiune → Parchetul analizează existența infracțiunilor de fals → procurorul concluzionează că fapta nu este prevăzută de legea penală → persoana vătămată solicită controlul judecătoresc al soluției → judecătorul consideră că soluția pe care ar trebui să o controleze este administrativă.

Să luăm un pic evenimentele defalcate:

I.I. Un diagnostic psihiatric despre o pacientă absentă

Prezenta investigație pornește de la un înscris medical întocmit la data de 7 martie 2023 de medicul primar psihiatru Beșu-Ghena Mădălina, înscris referitor la starea psihică a numitei Anca Lucia.

Împrejurarea esențială a cauzei nu mai constituie, la acest moment, doar afirmația persoanei vizate de document. Din actele analizate rezultă că Anca Lucia nu a fost persoana intervievată de medicul psihiatru la momentul întocmirii înscrisului.

Persoana intervievată a fost fiica acesteia, Anca Laura Lucia.

Această împrejurare rezultă ulterior în mod explicit și din constatările Direcției de Sănătate Publică Timiș.

Pentru înțelegerea modului în care s-a ajuns la emiterea înscrisului este însă necesară reconstituirea evenimentelor din ziua de 7 martie 2023.

I.II. 7 martie 2023. Construirea informației pe baza declarațiilor unor terți

În aceeași zi în care a fost emis înscrisul psihiatric există cel puțin două categorii de informații provenite nu de la Anca Lucia, ci de la alte persoane.

Una dintre acestea este declarația scrisă și semnată de Dăescu Viorel-Dănuț, datată 7 martie 2023.

Declarantul susține că, în ultimii doi-trei ani, Anca Lucia ar fi pătruns în incinta imobilului din bd. Mihai Viteazu nr. 8, inclusiv „prin efracție”, ar fi manifestat un comportament agresiv verbal, ar fi efectuat numeroase apeluri telefonice și că:

„comportamentul ei s-a schimbat radical”.

Declarația trebuie însă apreciată în limitele sale probatorii. Ea dovedește nemijlocit că Dăescu a făcut aceste afirmații, nu că faptele relatate sunt adevărate și, cu atât mai puțin, existența unei afecțiuni psihiatrice.

Declarația unui vecin nu constituie examen psihiatric.

Mai mult, chiar în încheierea Judecătoriei Timișoara din 20 martie 2025 este consemnată susținerea petentei că Dăescu Viorel și Tanța Eugen Dănuț, persoane indicate în plângerea sa, nici măcar nu fuseseră audiate în cadrul cercetărilor.

Din actele aflate în posesia noastră nu rezultă administrarea unei probe care să infirme această susținere.

Proba nr. 1 — declarația Dăescu Viorel-Dănuț din 07.03.2023

Proba demonstrează existența unei surse extramedicale de informații despre comportamentul Ancăi Lucia.

Ea nu demonstrează existența unei boli psihice și nici adevărul medical al unor noțiuni precum „ideație paranoidă”, „comportament dezorganizat” sau necesitatea internării.

Această distincție va deveni esențială.

I.III. În aceeași zi, fiica se adresează medicului psihiatru

Dintr-o adresă formulată ulterior prin avocat către dr. Beșu-Ghena Mădălina rezultă că Anca Laura Lucia, fiica Ancăi Lucia, a apelat la medic în data de 07.03.2023 pentru a-i prezenta situația mamei și pentru a obține o opinie de specialitate.

Fiica invocă, între altele, documente medicale la care ar fi avut acces, pretinsul „mod haotic de desfășurare a vieții cotidiene”, „lipsa de coerență” și pretinse violențe de natură psihologică.

Avem astfel un prim element obiectiv al mecanismului:

persoana care furnizează medicului informațiile despre pretinsa stare psihică a Ancăi Lucia este fiica acesteia, nu Anca Lucia.

Aceasta nu reprezintă însă doar interpretarea noastră asupra documentelor.

O instituție publică va constata ulterior exact această împrejurare.

I.IV. Controlul DSP: pacienta nu fusese intervievată. Fusese intervievată fiica

În urma unei sesizări, Direcția de Sănătate Publică Timiș a efectuat un control la cabinetul de psihiatrie.

Rezultatul controlului este de o importanță probatorie deosebită.

DSP consemnează că la data de 07.03.2023 fiica Ancăi Lucia a solicitat consilierea/îndrumarea medicului psihiatru în legătură cu starea de sănătate a mamei.

Inspectorii constată că medicului i-au fost puse la dispoziție documente medicale, inclusiv investigații CT/RMN din anii 2019 și 2020.

După care DSP consemnează expres:

„s-a luat un interviu doamnei Anca Laura Lucia”.

Așadar, persoana intervievată a fost fiica.

Nu Anca Lucia.

DSP precizează în continuare că:

„bazându-se pe heteroanamneză și pe investigațiile radiologice s-a emis o prezumție de diagnostic”.

Termenul folosit de DSP — heteroanamneză — este fundamental pentru reconstituirea faptelor. Informațiile referitoare la persoana evaluată au fost obținute de la altă persoană.

Proba nr. 2 — constatările DSP Timiș

Acest document confirmă instituțional cel puțin patru împrejurări:

a) demersul a fost inițiat de fiică;
b) medicul a primit documente medicale anterioare;
c) persoana intervievată a fost fiica;
d) prezumția diagnostică s-a bazat pe heteroanamneză și investigații radiologice.

Acest document trebuie citit acum împreună cu înscrisul medical efectiv.

I.V. Ce a scris medicul despre persoana pe care nu o intervievase

În înscrisul purtând parafa dr. Beșu-Ghena Mădălina apare identificată Anca Lucia.

În cuprins sunt consemnate formulări de natură psihiatrică, între care pot fi citite referiri la „comportament dezorganizat” și „ideație paranoidă de persecuție”, iar documentul se încheie cu propunerea:

„Prop. internare”.

Aceasta este proba materială care trebuie comparată cu constatarea DSP.

Pe de o parte avem un înscris care atribuie unei persoane anumite manifestări psihice și propune internarea.

Pe de altă parte, avem constatarea oficială ulterioară că interviul fusese realizat cu fiica persoanei vizate, iar prezumția diagnostică fusese construită pe baza heteroanamnezei și a unor investigații radiologice.

Proba nr. 3 — înscrisul psihiatric din 07.03.2023

Înscrisul dovedește ceea ce medicul a consemnat și recomandarea formulată.

Singur, nu demonstrează existența unei infracțiuni.

Dar, coroborat cu constatarea DSP, ridică o întrebare factuală pe care ancheta penală trebuia să o clarifice:

care dintre afirmațiile medicale înscrise rezultau din examinarea pacientei, care rezultau din documente obiective și care reprezentau informații furnizate de terți?

În materialele analizate de noi nu am identificat o examinare psihiatrică directă a Ancăi Lucia efectuată de dr. Beșu înainte de emiterea înscrisului.

I.VI. Înscrisul nu a rămas în cabinet. A fost folosit în justiție

Acesta este momentul în care situația depășește raportul medic–pacient.

Chiar Parchetul de pe lângă Judecătoria Timișoara consemnează în Ordonanța din 30 aprilie 2024 că, în cursul lunilor aprilie și mai 2023, în contextul unui conflict juridic dintre mamă și fiică, documentul emis de medicul psihiatru a fost depus de fiică într-un termen de judecată.

Potrivit descrierii făcute chiar de Parchet, documentul ar fi fost utilizat:

pentru justificarea necesității și urgenței consultării, respectiv internării persoanei vătămate.

Această împrejurare este capitală pentru analiza juridică.

Documentul medical nu mai reprezenta doar o opinie rămasă fără efect exterior.

El fusese introdus într-o procedură judiciară pentru a produce efecte juridice asupra persoanei despre care fusese întocmit.

Proba nr. 4 — constatarea Parchetului privind utilizarea înscrisului

Din această probă rezultă traseul:

heteroanamneză → înscris psihiatric → depunerea înscrisului în instanță → invocarea necesității/urgenței consultării ori internării.

Aceasta este una dintre împrejurările esențiale care trebuiau cercetate sub aspectul scopului concret al emiterii și folosirii documentului.

I.VII. Sesizarea penală

La data de 8 iunie 2023, la Parchetul de pe lângă Judecătoria Timișoara este înregistrată lucrarea nr. 435/VIII/1/2023, rezultată din sesizarea Ancăi Lucia.

Din Ordonanța din 30 aprilie 2024 rezultă că aceasta reclamase inclusiv fapte privind falsul și utilizarea înscrisului.

La 6 octombrie 2023 a fost întocmit referatul cu propunere de clasare.

La 17 ianuarie 2024, cauza ajunge la soluția de clasare menționată ulterior în actele procurorului.

Anca Lucia contestă soluția.

I.VIII. Parchetul nu contestă absența pacientei. Dimpotrivă, o reține

Aici apare una dintre cele mai importante constatări ale întregului dosar.

În soluționarea plângerii, prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara consemnează că înscrisul emis de dr. Beșu conținea un „diagnostic prezumtiv”.

Dar consemnează și următoarea împrejurare:

diagnosticul „a fost pus în absența pacientei”.

Prin urmare, absența Ancăi Lucia de la examinarea care a precedat emiterea înscrisului nu este o simplă acuzație a acesteia.

Este o împrejurare acceptată chiar în motivarea soluției procurorului.

Parchetul apreciază însă că, întrucât diagnosticul era prezumtiv și la final fusese recomandată internarea pentru confirmarea sau infirmarea diagnosticului, fapta reclamată nu întrunea elementele falsului.

Proba nr. 5 — Ordonanța prim-procurorului din 30.04.2024

Această probă este deosebit de importantă tocmai pentru ceea ce nu mai este controversat:

Anca Lucia era absentă.

Controversa juridică se mută astfel.

Nu mai trebuie demonstrat dacă medicul examinase sau nu persoana.

Trebuie stabilit dacă, în aceste condiții, conținutul concret al înscrisului corespundea realității pe care medicul avea dreptul și posibilitatea profesională să o ateste, care era sursa fiecărei afirmații consemnate și care a fost destinația documentului.

Caracterizarea diagnosticului drept „prezumtiv” nu răspunde, prin ea însăși, acestor întrebări.

I.IX. Ce trebuia verificat

Problema nu poate fi redusă la formula: „diagnosticul era prezumtiv, deci nu există fals”.

Aceasta confundă două întrebări diferite.

Prima este:

era diagnosticul definitiv sau prezumtiv?

A doua este:

corespundeau adevărului împrejurările concrete consemnate în înscris și avea emitentul o bază medicală suficientă pentru a le atribui persoanei nominalizate?

Numai prima întrebare primește un răspuns explicit în soluția Parchetului.

Din materialele pe care le-am analizat nu rezultă că ar fi fost stabilit, printr-o analiză medicală independentă:

care afirmații puteau rezulta din CT/RMN;
care proveneau din relatările fiicei;
care proveneau de la vecini;
dacă aceste relatări au fost verificate;
dacă formulările înscrise puteau fi consemnate în această manieră fără examinarea persoanei;
care fusese scopul concret în care documentul fusese solicitat.

Iar această ultimă problemă devine cu atât mai importantă cu cât înscrisul a fost ulterior folosit într-o procedură judiciară.

I.X. 2025: plângerea ajunge în fața judecătorului penal

Anca Lucia sesizează Judecătoria Timișoara în temeiul art. 340 Cod procedură penală.

Încheierea de ședință din 5 martie 2025 consemnează expres că pe rol se afla:

„cererea formulată […] împotriva soluției de neurmărire/netrimitere în judecată în temeiul dispozițiilor art. 340 C.p.p.”

Petenta solicită restituirea cauzei la Parchet și continuarea cercetărilor.

Ministerul Public solicită, în principal, respingerea plângerii ca inadmisibilă, susținând că soluția provenea dintr-o lucrare „cu caracter administrativ”, iar nu dintr-un dosar penal.

La 20 martie 2025, prin Încheierea penală nr. 953, judecătorul acceptă această teză.

Și aici apare situația procedurală care va necesita o analiză separată.

I.XI. Din „clasare penală” în „clasare administrativă”

În aceeași încheiere, instanța reproduce traseul procedural al cauzei:

sesizarea → cercetările organelor de poliție → referatul cu propunere de clasare → plângerea Ancăi Lucia → ordonanța prim-procurorului → sesizarea judecătorului.

Cu toate acestea, instanța concluzionează:

„plângerea ce face obiectul prezentei cauze nu vizează o soluție de clasare în accepțiunea Codului de procedură penală, ci o soluție de clasare dispusă pe cale administrativă”.

Pe acest considerent, plângerea este respinsă ca inadmisibilă, iar Anca Lucia este obligată la plata a 400 lei cheltuieli judiciare către stat.

Aceasta reprezintă una dintre contradicțiile centrale ale cauzei:

o persoană sesizează posibile infracțiuni; organele de cercetare verifică existența unor fapte penale; procurorul analizează elementele infracțiunilor de fals; prim-procurorul constată că fapta reclamată nu este prevăzută de legea penală; iar controlul judecătoresc este închis prin calificarea soluției drept una administrativă.

Dacă această calificare este juridic corectă sau reprezintă o denaturare a mecanismului procedural va fi analizat separat în Considerente.

I.XII. Probele apărute ulterior schimbă însă datele problemei

Cauza nu se termină aici.

După soluțiile procurorului apar documente care nu se regăseau, în această formă, în materialul pe baza căruia fusese dispusă clasarea.

Unul este rezultatul controlului DSP Timiș, care stabilește explicit existența heteroanamnezei și faptul că persoana intervievată fusese fiica.

Un alt demers se desfășoară în fața Colegiului Medicilor Timiș, care, prin adresa nr. 1012/24.04.2025, solicită documentele medicale aferente internării involuntare.

Aceste elemente trebuie confruntate cu premisa pe care procurorul și-a întemeiat soluția.

I.XIII. Și apare Elveția

În documentația analizată există și o a doua categorie de înscrisuri medicale, de această dată atribuite unui medic din Elveția.

Cel puțin unul dintre acestea poartă data 22 iulie 2022.

În corespondența juridică prezentată este solicitată medicului rectificarea datei și a documentului, fiind menționată inclusiv posibilitatea sesizării autorităților elvețiene pentru fals.

Potrivit informațiilor furnizate investigației, medicul căruia îi sunt atribuite cele două înscrisuri contestă emiterea lor în forma prezentată.

În acest moment însă facem o delimitare probatorie obligatorie:

nu calificăm cele două înscrisuri drept falsuri până când negarea emitentului nu este documentată prin înscrisul său și comparată cu documentele contestate.

Această verificare este în curs.

Dacă emitentul confirmă oficial că nu a emis înscrisurile respective ori că documentele utilizate diferă de cele emise de el, vom fi în prezența unei probe noi privind autenticitatea materială a documentelor, care trebuie analizată separat și în raport cu persoana care le-a introdus în circuitul juridic.

I.XIV. Ce rezultă, în acest moment, din ansamblul probator

La acest stadiu al investigației nu afirmăm existența vinovăției penale a unei persoane; aceasta poate fi stabilită numai potrivit legii.

Putem însă afirma, pe baza documentelor prezentate, existența unui traseu documentar verificabil:

7 martie 2023: terți formulează afirmații privind comportamentul Ancăi Lucia.

7 martie 2023: fiica prezintă medicului psihiatru informații despre mamă și documente medicale.

7 martie 2023: medicul intervievează fiica, nu persoana despre a cărei sănătate psihică se pronunță.

7 martie 2023: pe baza heteroanamnezei și documentelor medicale este emisă o prezumție diagnostică și apare un înscris cu propunere de internare.

aprilie–mai 2023: înscrisul este utilizat într-o procedură judiciară.

8 iunie 2023: este sesizat Parchetul.

6 octombrie 2023: este propusă clasarea.

17 ianuarie 2024: apare soluția de clasare indicată de actele ulterioare.

30 aprilie 2024: prim-procurorul respinge plângerea, constatând el însuși că diagnosticul fusese pus în absența pacientei.

20 martie 2025: Judecătoria Timișoara respinge ca inadmisibil controlul solicitat în temeiul art. 340 CPP, calificând clasarea drept una „administrativă”.

24 aprilie 2025: Colegiul Medicilor solicită documentele privind internarea involuntară.

ulterior: controlul DSP consemnează oficial heteroanamneza și faptul că interviul fusese luat fiicei.

ulterior: sunt inițiate demersuri în Elveția privind autenticitatea altor înscrisuri medicale atribuite unui medic elvețian.

CONCLUZIA ANALIZEI PROBATORII

Privite separat, unele dintre aceste înscrisuri pot părea susceptibile de explicații individuale.

Privite cronologic și coroborat, ele ridică însă întrebări care nu puteau fi înlăturate numai prin constatarea că diagnosticul era „prezumtiv”.

Problema centrală nu este dacă un medic poate formula vreodată o ipoteză diagnostică pe baza unei heteroanamneze.

Problema este mult mai precisă:

ce anume a fost prezentat medicului drept adevăr, ce anume a constatat personal medicul, ce a consemnat în înscris ca informație medicală referitoare la Anca Lucia, ce valoare avea fiecare afirmație în absența examinării directe, în ce scop a fost solicitat documentul și pentru producerea căror consecințe juridice a fost ulterior folosit?

Aceste întrebări trebuiau cercetate.

Iar după apariția constatărilor DSP și, dacă va fi confirmată documentar, după negarea autenticității înscrisurilor elvețiene de către pretinsul lor emitent, apare o întrebare suplimentară:

mai poate soluția de clasare să rămână fundamentată pe aceeași situație probatorie pe baza căreia a fost adoptată?

Aceasta este problema pe care o vom examina în continuare.

Mai departe, expun

II. MIJLOACE DE PROBĂ

Analiza jurnalistică are în vedere, între altele:

– înscrisul psihiatric referitor la Anca Lucia;
– declarațiile medicului Beșu;
– răspunsul Colegiului Medicilor;
– răspunsul DSP;
– actele referitoare la existența sau inexistența consultației;
– înscrisurile privind utilizarea documentului;
– sesizarea penală;
– actele întocmite de organele de urmărire penală;
– ordonanța prim-procurorului din 30 aprilie 2024;
– plângerea întemeiată pe art. 340 CPP;
– Încheierea penală nr. 953/20.03.2025.

III. CONSIDERENTE

1. Absența pacientei nu mai reprezenta un fapt controversat

Problema nu putea fi redusă la contradicția dintre pacientă și medic.

Din chiar actele autorităților rezultă că medicul a arătat că diagnosticul prezumtiv fusese formulat în absența pacientei.

În consecință, întrebarea care trebuia cercetată nu mai era pur și simplu dacă Anca Lucia fusese sau nu prezentă, ci ce anume putea atesta legal medicul despre o persoană pe care nu o examinase și în ce condiții putea înscrisul respectiv să fie utilizat față de acea persoană.

2. Heteroanamneza nu rezolvă problema penală a conținutului înscrisului

Obținerea unor informații de la un aparținător și eventuala posibilitate medicală de formulare a unei ipoteze diagnostice nu răspund automat întrebării privind adevărul faptelor atestate într-un înscris.

Trebuie făcută distincția între:

ce i-a relatat fiica medicului;
ce a constatat personal medicul;
ce putea infera medical;
și ce a atestat efectiv în document.

Această delimitare este determinantă pentru analiza unui eventual fals.

3. Caracterul medical sau administrativ al documentului nu exclude aplicarea legii penale

Un document nu devine imun față de normele privind falsul pentru simplul motiv că este emis în exercitarea unei activități medicale sau că poate produce efecte administrative.

Problema penală privește conduita concretă, conținutul înscrisului, autorul, împrejurările întocmirii sale, caracterul adevărat sau nereal al celor atestate, forma de vinovăție cerută de norma de incriminare și eventuala folosire a documentului.

4. Problema centrală: transformarea procedurală a sesizării penale

Aici mecanismul devine circular.

Dacă un cetățean sesizează o pretinsă infracțiune, iar autoritatea analizează dacă fapta întrunește elementele unei infracțiuni, calificarea ulterioară a rezultatului drept simplă „clasare administrativă” poate avea drept consecință tocmai eliminarea controlului judecătoresc prevăzut pentru soluțiile de neurmărire.

Nu forma aleasă de autoritatea care soluționează sesizarea ar trebui să poată determina singură dispariția naturii penale a obiectului cu care aceasta fusese sesizată.

5. Dreptul Uniunii Europene ridică o problemă suplimentară

Articolul 11 alin. (1) din Directiva 2012/29/UE consacră expres obligația statelor membre de a asigura victimei dreptul de a solicita reexaminarea unei decizii de neurmărire.

Considerentul 43 precizează că acest drept privește deciziile adoptate de procurori, judecători de instrucție sau autorități de aplicare a legii.

Prin urmare, apare o întrebare europeană legitimă:

poate un stat să garanteze efectiv dreptul european la reexaminarea unei decizii de neurmărire dacă sesizarea privind o infracțiune poate fi scoasă din mecanismul controlului judiciar prin calificarea soluției drept „administrativă”?

Problema nu este una pur terminologică. Este problema efectivității dreptului victimei la controlul unei decizii de neurmărire.

6. Standardul CEDO: accesul trebuie să fie practic și efectiv

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului distinge între dreptul de a obține condamnarea penală a unei persoane — care nu este garantat ca atare — și drepturile civile ale victimei exercitate în cadrul procedurii penale.

Atunci când procedura penală este determinantă pentru o pretenție civilă a victimei, art. 6 §1 poate deveni aplicabil.

CEDO a reiterat că accesul la instanță trebuie să fie practic și efectiv, nu doar teoretic.

În jurisprudența privind România, inclusiv Nicolae Virgiliu Tănase c. României [MC], Curtea a confirmat că art. 6 §1 poate fi aplicabil încă din faza investigației atunci când persoana exercită în cadrul procedurii penale o pretenție civilă pentru repararea prejudiciului.

De aceea trebuie verificat dacă, în cazul Ancăi Lucia, exista constituire de parte civilă sau o pretenție civilă indisolubil legată de procedura penală. Numai atunci argumentul art. 6 CEDO devine solid.

7. Standardul CCPR este și mai interesant

Comitetul ONU pentru Drepturile Omului a stabilit prin Comentariul general nr. 31 că obligația statului de a asigura un remediu efectiv poate presupune investigarea acuzațiilor privind încălcarea drepturilor protejate de Pact.

Standardul dezvoltat de Comitet cere, atunci când această obligație de investigare este incidentă, ca investigația să fie promptă, aprofundată, efectivă și realizată de organisme independente și imparțiale.

Comitetul a arătat chiar că neinvestigarea unor acuzații privind încălcarea drepturilor protejate poate constitui, în anumite circumstanțe, o încălcare distinctă a Pactului.

Există însă o limită importantă: această jurisprudență nu transformă orice plângere pentru fals într-o cauză autonomă sub PIDCP. Trebuie identificat dreptul substanțial protejat de Pact care ar fi fost încălcat și legătura cu obligația pozitivă de investigare.

IV. DREPTUL LA REEXAMINAREA SOLUȚIEI ȘI POSIBILITATEA REDESCHIDERII URMĂRIRII PENALE

1. Articolul 335 CPP

Art. 335 Codul de procedură penală permite redeschiderea urmăririi penale.

Art. 335 alin. (1) permite procurorului ierarhic superior să infirme soluția și să dispună redeschiderea atunci când constată ulterior că nu a existat împrejurarea pe care se întemeia clasarea.

Alin. (2) permite redeschiderea atunci când apar fapte sau împrejurări noi din care rezultă că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia clasarea.

Iar art. 335 prevede și redeschiderea atunci când judecătorul admite plângerea împotriva clasării și trimite cauza procurorului pentru completarea urmăririi penale.

2. Paradoxul creat chiar de calificarea „administrativă”

Există însă o problemă juridică neobișnuită.

Dacă autoritățile susțin că nu a existat juridic o clasare penală, ci numai o soluție administrativă, se poate ridica întrebarea dacă art. 335 CPP este într-adevăr mecanismul necesar.

Pentru că, logic:

dacă nu a existat clasare penală, ce urmărire penală definitiv închisă trebuie „redeschisă”?

Această teză trebuie analizată pe actele integrale ale dosarului.

S-ar putea ajunge la concluzia că problema juridică nu este redeschiderea unei urmăriri penale legal închise, ci soluționarea procesual-penală efectivă a unei sesizări penale care ar fi fost tratată administrativ.

Cele două ipoteze sunt fundamental diferite.

3. Dreptul UE face imposibilă ignorarea problemei

Articolul 11 din Directiva 2012/29/UE obligă România să asigure victimei posibilitatea reexaminării unei decizii de neurmărire.

Prin urmare, calificarea internă a unui act nu poate fi analizată izolat de efectul său.

Dacă efectul concret al actului a fost încetarea examinării acuzației penale, se ridică problema dacă dreptul la reexaminare garantat de Directivă a rămas efectiv.

V. RAPORT PRIVIND CAUZALITATEA, FORMA DE VINOVĂȚIE ȘI CONSECINȚELE PROFESIONALE

V.I. Obiectul analizei

Prezenta analiză urmărește stabilirea raportului dintre conduita atribuită medicului psihiatru Beșu-Ghena Mădălina, emiterea înscrisului medical din 7 martie 2023 și consecințele produse ulterior prin introducerea acestuia în circuitul juridic.

Analiza privește distinct patru elemente:

raportul de cauzalitate dintre conduită și rezultatul produs;
elementul subiectiv — intenția ori culpa care poate fi dedusă din împrejurările obiective;
gradul de vinovăție profesională;
aptitudinea faptelor, dacă sunt confirmate definitiv, de a pune în discuție continuarea exercitării profesiei medicale.

Trebuie precizat de la început că stabilirea răspunderii penale aparține exclusiv organelor judiciare, iar stabilirea răspunderii disciplinare și aplicarea unei sancțiuni profesionale aparțin organismelor competente. Analiza de față identifică însă elementele factuale și juridice care justifică sesizarea și reevaluarea conduitei profesionale.

V.II. Raportul de cauzalitate

În prezenta cauză, raportul cauzal nu trebuie analizat exclusiv între emiterea unui document și producerea unui prejudiciu final. Există un lanț cauzal succesiv, alcătuit din mai multe momente.

Primul moment îl reprezintă preluarea informațiilor despre Anca Lucia de la alte persoane, în principal de la fiica acesteia.

Al doilea îl reprezintă transformarea acestor informații într-o apreciere medicală referitoare la o persoană care, potrivit constatărilor ulterioare, nu fusese intervievată de medic.

Al treilea moment îl constituie materializarea aprecierii într-un înscris medical, purtând autoritatea profesională a unui medic psihiatru.

Al patrulea îl constituie introducerea documentului în circuitul juridic, acesta fiind ulterior depus într-o procedură judiciară pentru justificarea necesității și urgenței consultării, respectiv internării persoanei vizate.

Avem, schematic, următorul traseu cauzal:

informații provenite de la terți → heteroanamneză → apreciere psihiatrică → înscris medical → propunere de internare → folosirea înscrisului în justiție → aptitudinea de a produce consecințe asupra drepturilor persoanei vizate.

Fără emiterea înscrisului medical, informațiile furnizate de fiică ar fi rămas, în principiu, afirmațiile unei persoane particulare.

Prin intervenția medicului, acestea dobândesc însă o calitate suplimentară: autoritatea aparentă a unei constatări medicale de specialitate.

Acesta este elementul cauzal decisiv.

Nu fiica avea competența profesională de a atribui mamei sale o „ideație paranoidă de persecuție” ori un „comportament dezorganizat” în sens clinic.

Autoritatea unei asemenea caracterizări provine tocmai din calitatea profesională a emitentului documentului.

În consecință, dacă se confirmă că formulările respective nu rezultau dintr-o examinare directă și nu puteau fi stabilite din documentele obiective avute la dispoziție, intervenția medicului reprezintă veriga fără de care afirmațiile unui terț nu ar fi dobândit aceeași aparență de constatare medicală.

V.III. Previzibilitatea consecințelor

Raportul de cauzalitate trebuie analizat și din perspectiva caracterului previzibil al rezultatului.

Un medic psihiatru nu poate ignora forța probatorie și autoritatea socială pe care un înscris medical le pot dobândi.

Cu atât mai mult, formularea:

„Prop. internare”

nu este una lipsită de consecințe potențiale.

Internarea psihiatrică, iar în anumite condiții internarea nevoluntară, privește direct libertatea individuală, autonomia persoanei, viața privată, reputația și capacitatea acesteia de a participa neafectată de stigmatizare la raporturi juridice.

Prin urmare, dacă medicul cunoștea că nu examinase persoana, era previzibil că un înscris care îi atribuia manifestări psihopatologice și propunea internarea putea produce consecințe grave dacă era prezentat unor terți ori unei instanțe.

Faptul că documentul a ajuns efectiv într-un dosar judiciar transformă acest risc dintr-unul pur ipotetic într-unul concret.

V.IV. Problema intenției

Aici analiza trebuie făcută cu o precizie deosebită.

Faptul că Anca Lucia nu a fost examinată demonstrează, intenția penală.

Existența unei eventuale abateri deontologice nu dovedește automat intenția necesară unei infracțiuni dar dovedește curaj delictual.

Există însă împrejurări obiective din care organul competent trebuie să stabilească forma de vinovăție.

1. Cunoașterea absenței pacientei

În ceea ce privește un element factual, problema cunoașterii pare diferită de aceea a intenției.

Dacă medicul a intervievat-o pe fiică și nu pe mamă, medicul știa în mod nemijlocit cine se afla în fața sa.

Nu discutăm aici despre o informație medicală eronată furnizată medicului și pe care acesta ar fi putut să o creadă adevărată.

Discutăm despre un fapt perceptibil nemijlocit de medic:

Anca Lucia nu era persoana intervievată.

Prin urmare, dacă înscrisul este interpretabil ca sugerând existența unor constatări rezultate din observarea directă a Ancăi Lucia, problema nu mai poate fi explicată pur și simplu prin necunoașterea identității persoanei examinate.

2. Cunoașterea sursei informațiilor

În aceeași manieră, medicul trebuia să cunoască sursa informațiilor pe care le primea.

Dacă informația provenea de la fiică, emitentul știa că aceasta este o relatare despre pacientă, nu o manifestare observată direct la pacientă.

Această diferență este esențială.

Există o diferență fundamentală între:

„fiica pacientei relatează că aceasta manifestă…”

și

„pacienta prezintă…”

Prima formulare identifică sursa informației.

A doua poate fi înțeleasă ca o constatare medicală proprie.

Stabilirea exactă a modului în care înscrisul a transformat informația heteroanamnestică în afirmație medicală este, prin urmare, indispensabilă pentru stabilirea elementului subiectiv.

V.V. Intenție directă, intenție indirectă sau culpă?

Pe materialul probator descris până acum, nu aș afirma jurnalistic pe lângă intenția directă de fals intelectual mai există latura profesiei.

Există însă suficiente elemente pentru ca problema formei de vinovăție să nu poată fi închisă prin simpla calificare a diagnosticului drept „prezumtiv”.

Trebuie cercetate cel puțin trei ipoteze.

Prima ipoteză — eroarea profesională sau culpa.
Medicul ar fi urmărit exclusiv formularea unei ipoteze orientative, dar ar fi redactat defectuos documentul, fără delimitarea suficientă între constatările proprii și informațiile provenite din heteroanamneză.

A doua ipoteză — asumarea conștientă a caracterului necorespunzător al reprezentării create prin înscris.
Medicul ar fi cunoscut că persoana nu fusese examinată și că anumite împrejurări nu fuseseră constatate direct, dar ar fi acceptat ca documentul să creeze aparența unei constatări medicale privind acea persoană.

A treia ipoteză — emiterea deliberată a documentului pentru producerea unui anumit efect asupra persoanei vizate.
Această variantă ar presupune demonstrarea unui scop concret și nu poate fi afirmată fără probe suplimentare privind discuțiile anterioare emiterii documentului, solicitarea adresată medicului, destinația cunoscută a înscrisului și eventualele comunicări dintre persoanele implicate.

Tocmai diferența dintre aceste ipoteze trebuia cercetată.

V.VI. Vinovăția profesională are un standard diferit de vinovăția penală

Chiar dacă nu ar putea fi demonstrată intenția cerută de o anumită normă penală, aceasta nu exclude răspunderea profesională.

Standardele sunt diferite.

Un medic poate să nu răspundă penal și totuși conduita sa să constituie o abatere disciplinară gravă.

În cazul unui medic psihiatru, obligația de rigoare este amplificată de natura specialității.

O apreciere psihiatrică poate afecta:

libertatea persoanei;
autonomia sa;
credibilitatea acesteia în fața autorităților;
relațiile familiale;
reputația;
exercitarea unor drepturi;
aprecierea capacității sale de a lua decizii.

Din acest motiv, distincția dintre ceea ce medicul constată, ceea ce îi relatează un terț și ceea ce reprezintă numai o ipoteză diagnostică nu este o formalitate birocratică.

Este o garanție fundamentală pentru persoana despre care se redactează documentul.

V.VII. De ce gravitatea nu dispare prin sintagma „diagnostic prezumtiv”

Argumentul potrivit căruia diagnosticul era numai „prezumtiv” poate explica caracterul provizoriu al concluziei medicale.

Nu explică însă automat sursa faptelor clinice înscrise.

Un diagnostic prezumtiv rămâne un diagnostic medical.

Caracterul său provizoriu nu transformă o informație provenită de la un terț într-o observație directă a medicului.

Tot astfel, recomandarea unei examinări sau internări ulterioare nu poate modifica retroactiv modalitatea în care au fost obținute informațiile existente la momentul redactării documentului.

De aceea, problema juridică nu poate fi redusă la întrebarea dacă diagnosticul urma sau nu să fie confirmat ulterior.

Problema este:

ce avea dreptul medicul să afirme, în forma în care a afirmat, la momentul în care a semnat documentul?

V.VIII. Factorii care pot agrava răspunderea profesională

Dacă faptele sunt confirmate în integralitatea lor de autoritățile competente, gravitatea conduitei nu rezultă dintr-un singur element, ci din cumulul acestora:

absența persoanei vizate + heteroanamneza + formularea unor aprecieri psihopatologice + propunerea de internare + emiterea unui document susceptibil de utilizare față de terți + utilizarea efectivă ulterioară într-o procedură judiciară.

Acest cumul diferențiază cauza de o simplă eroare materială într-o fișă medicală.

Cu cât consecința posibilă asupra drepturilor pacientului este mai severă, cu atât obligația profesională de verificare, delimitare a surselor și formulare neechivocă este mai importantă.

V.IX. Problema aptitudinii de a continua exercitarea profesiei

Aici întrebarea trebuie formulată instituțional, nu punitiv:

dacă un medic psihiatru consemnează ca elemente medicale referitoare la o persoană informații neverificate provenite de la terți, fără examinarea persoanei, iar documentul este susceptibil să determine măsuri restrictive împotriva acesteia, mai sunt îndeplinite garanțiile de încredere, prudență și responsabilitate necesare exercitării profesiei?

Răspunsul nu depinde numai de existența unei condamnări penale.

Profesia medicală presupune o relație specială de încredere și conferă medicului posibilitatea de a produce documente cărora societatea și autoritățile le acordă o credibilitate pe care afirmațiile unei persoane particulare nu o posedă.

În psihiatrie această putere profesională este deosebit de sensibilă.

De aceea, utilizarea autorității medicale pentru a conferi aparență clinică unor informații neverificate despre o persoană neexaminată, dacă aceasta este concluzia definitivă a cercetării disciplinare, poate reprezenta o atingere chiar a premiselor de încredere pe care se întemeiază dreptul de exercitare a profesiei.

V.X. Rațiunile care ar putea justifica sancțiunea profesională maximă

Nu simpla existență a unei erori ar justifica o asemenea măsură dar ntenția colaterală de sprijinire a unui grup infracțional organizat pune o problemă.

O sancțiune care împiedică exercitarea profesiei trebuie analizată prin prisma gravității, vinovăției și proporționalității.

În această cauză, dacă autoritatea disciplinară stabilește că faptele au fost săvârșite cu știință, elementele care ar putea susține sancțiunea maximă sunt convergente: medicul ar fi cunoscut că nu examinase persoana; ar fi cunoscut caracterul heteroanamnestic al informațiilor; ar fi transformat totuși acele informații într-un document medical privind persoana absentă; documentul conținea aprecieri psihiatrice cu potențial stigmatizant; documentul conținea o propunere de internare; iar înscrisul era apt să fie și a fost folosit pentru producerea unor consecințe juridice.

Într-o asemenea ipoteză, problema disciplinară nu ar mai privi numai corectitudinea unui diagnostic.

Ar privi modul în care medicul folosește autoritatea pe care profesia i-o conferă.

Iar dacă autoritatea competentă constată că această autoritate a fost exercitată în mod conștient împotriva exigențelor fundamentale ale profesiei, se poate pune legitim problema dacă protecția pacienților și încrederea publică mai sunt compatibile cu continuarea necondiționată a exercitării profesiei.

V.XI. Un element esențial: riscul de repetare

Analiza disciplinară trebuie să privească nu numai sancționarea trecutului, ci și protecția viitoare a pacienților.

Dacă avem o simplă eroare de redactare recunoscută și corectată, riscul poate fi remediat prin măsuri proporționale.

Situația este fundamental diferită dacă se demonstrează:

cunoașterea caracterului neverificat al informației + asumarea înscrierii acesteia + lipsa rectificării + menținerea conduitei după apariția consecințelor.

În această ultimă ipoteză, autoritatea disciplinară trebuie să analizeze dacă există un risc profesional actual și dacă măsuri mai puțin severe sunt suficiente pentru protecția persoanelor care vor intra ulterior în raporturi medicale cu medicul.

Aceasta este, în opinia mea, argumentația mult mai solidă decât afirmația pur sancționatorie „trebuie să i se retragă dreptul de practică”.

V.XII. Considerentul raportului

Din probele prezentate până în acest moment rezultă un raport cauzal susceptibil de verificare între informațiile furnizate de terți, preluarea lor prin heteroanamneză, emiterea documentului psihiatric referitor la Anca Lucia și utilizarea ulterioară a acelui document într-o procedură judiciară.

În ceea ce privește elementul subiectiv, există un fapt care prezintă o importanță aparte: medicul nu putea să nu cunoască împrejurarea că persoana despre care redacta documentul nu fusese persoana intervievată, dacă aceasta este situația factuală confirmată de DSP.

Aceasta nu dovedește singură intenția penală.

Dar exclude explicația potrivit căreia emitentul ar fi putut crede, dintr-o simplă eroare factuală, că o examinase personal pe Anca Lucia.

Rămâne astfel de stabilit ce reprezentare a avut medicul asupra caracterului afirmațiilor pe care le consemna, ce scop a urmărit prin emiterea documentului și dacă îi era cunoscută destinația acestuia.

Sub aspect profesional, dacă se confirmă că un medic psihiatru a atribuit cu știință unei persoane neexaminate constatări clinice pe care nu le efectuase și a conferit acestora autoritatea semnăturii și parafei medicale, într-un document apt să fundamenteze inclusiv măsuri restrictive asupra persoanei, fapta depășește sfera unei simple erori diagnostice.

Ea pune în discuție însăși încrederea necesară exercitării profesiei.

Într-o asemenea situație, autoritatea disciplinară competentă nu ar trebui să se limiteze la întrebarea dacă diagnosticul putea fi ulterior confirmat sau infirmat, ci trebuie să stabilească dacă modalitatea de exercitare a autorității medicale este compatibilă cu menținerea dreptului de practică și dacă o sancțiune inferioară celei maxime ar fi suficientă pentru protecția pacienților și a încrederii publice în actul medical.

Aceasta este, în opinia mea, întrebarea disciplinară centrală a cauzei.

VI. CONCLUZII

Cazul Beșu nu ridică numai problema unui document psihiatric întocmit în absența persoanei la care se referă.

Ridică o problemă instituțională mult mai dificilă.

Medicul nu ar fi examinat persoana vizată. Informațiile proveneau de la un terț aflat în conflict cu aceasta. Documentul a fost ulterior utilizat într-un context juridic. Persoana vizată a reclamat existența unui fals. Organele de urmărire au analizat acuzația prin prisma legii penale și au apreciat că fapta reclamată nu este prevăzută de aceasta.

Când persoana care formulase sesizarea a cerut controlul judecătoresc al soluției, i s-a răspuns însă că soluția era administrativă.

Astfel se naște întrebarea care depășește cazul individual al Ancăi Lucia:

Poate o autoritate să primească o sesizare privind săvârșirea unei infracțiuni, să examineze dacă fapta este prevăzută de legea penală, iar apoi calificarea administrativă dată soluției să împiedice controlul judecătoresc prevăzut tocmai pentru deciziile de neurmărire?

Directiva 2012/29/UE spune că victima trebuie să beneficieze de dreptul la reexaminarea unei asemenea decizii.

Codul român de procedură penală instituie mecanisme pentru controlul soluției și, în condițiile legii, pentru redeschiderea urmăririi penale.

Rămâne astfel întrebarea pe care autoritățile judiciare din Timișoara trebuie să o lămurească:

a fost cercetat presupusul fals și închis dosarul printr-o soluție procesual-penală supusă controlului prevăzut de lege sau o sesizare penală a fost soluționată administrativ, iar tocmai această calificare a fost ulterior folosită pentru a împiedica examinarea sa de către judecător?