Un articol semnat de Marius Leontiuc
Expunerea unei stări de fapt, a unor întâmplări împrejmuită de concluzii, relatări, această expunere poate să genereze la un moment dat anumite consecințe juridice pentru o persoană. Dar trebuie privit atent. Proliferarea unor insulte discriminatorii, va avea evident efectul unui dosar CNCD cu consecința amendării. Proliferarea unor injurii în mod normal ar trebui să atragă sancțiuni pe art. 2 pct. 1 raportat la art.3 lit b) din Legea nr 61/1991. Dar până aici am văzut două tipuri de conținut, injurii și insulte.
Poate o comisie administrativă să dispună sancțiuni asupra unui cetățean pentru că unele informații din presă ar corespunde sau nu adevărului?Răspunsul este categoric NU.
Ce facem dacă într-un articol de presă se expun fapte care considerăm că nu corespund adevărului?
Indiferent că vorbim despre o comisie dintr-un penitenciar, o comisie de disciplină dintr-o instituție sau din învățământ, aceste comisii nu pot sancționa o persoană pentru veridicitatea unei informații oferite în presă. Veriicitatea unor informații și relatări este atributul exclusiv al instanței de judecată. Numai instanța poate recunoaște un drept pretins sau să stabilească veridicitatea unei stări de fapt pentru un articol de presă, pentru că un astfel de diferent presupune un litigiu. Iată temeiul litigiului procedural conform Codului de Procedură Civilă la art. 22
(1) Judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile.
(2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc.
(3) Judecătorul poate dispune introducerea în cauză a altor persoane, în condiţiile legii. Persoanele astfel introduse în cauză vor avea posibilitatea, după caz, de a renunţa la judecată sau la dreptul pretins, de a achiesa la pretenţiile reclamantului ori de a pune capăt procesului printr-o tranzacţie.
(4) Judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă.
(5) Cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părţile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora.
(6) Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.
(7) Ori de câte ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere sau îi cere să ţină seama de toate circumstanţele cauzei, judecătorul va ţine seama, între altele, de principiile generale ale dreptului, de cerinţele echităţii şi de buna-credinţă.
Aflarea adevărului în orice cauză, este atributul strict și exclusiv al judecătorului, cu excepția comisiilor de disciplină din penitenciare reglementate de lege. Cu toate acestea nici o comisie nu se poate substitui judecătorului și să invalideze un material media cu scopul de a produce consecințe juridice asupra subiecților acelui material. Dacă acest lucru se întâmplă, acea comisie săvârșește infracțiunea de uzurpare a funcției. Iată ce spune art. 300 Cod Penal:
Fapta funcţionarului public care, în timpul serviciului, îndeplineşte un act ce nu intră în atribuţiile sale, dacă prin aceasta s-a produs una dintre urmările prevăzute în art. 297, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.
Deci validitatea și respectiv veridicitatea unui material media nu este atributul unei comisii,consiliu de administrație,ori altorgan adminitrativ cieste exclusiv rolul instanței aceasta deoarece potrivit Art. 29 Cod Procedură Civilă
Acţiunea civilă este ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecţia dreptului subiectiv pretins de către una dintre părţi sau a unei alte situaţii juridice, precum şi pentru asigurarea apărării părţilor în proces.
Numai după ce o instanță desfințează în mod definitiv adică printr-o soluție definitivă, o hotărâre definitivă, articolul de presă, subiectul poate să suporte consecințe juridice sau administrativepentru validitatea unui material. Niciodată o sancțiune cu consecințe juridice nu poate fi dispusă printr-un regulament, ci prin lege. Nu ne referim aici doar la concedierea unui angajat, ne referim la consecințele juridice ale unei persoane: de la comisia de disciplină din minister sau la situații școlare, orice situație de sancțiune. Constituția impune la art. 23 alin.12 „nici o sancțiune fără lege”. Același conținut este în art. 7 CEDO. Astfel pentru a suporta consecințe pentru veridicitatea unui articol de presă, în primul rând respectivul material trebuie invalidat ca veridicitate de o instanță, apoi consecința respectivă trebuie prevăută de o lege iar nu de un act administrativ.
Ori de câte ori găsim expresii de forma „intreprind alte acte incompatibile cu calitatea de … (aprecierea în acest sens revine
Consiliului de Administrație);” ele nu exclud procedura în fața instanței și nu încredințează unui Consiliu de Administrație competențe de a uzurpa rolul de instnță în veridicitatea unui material media.
Marius Leontiuc